E o chestie care-mi place la BBC: se respectă și își respectă audiența. Nu fac mereu totul perfect – uneori ai episoade proaste de Doctor Who (grrr), alteori ai nebunii gen o comedie romantică-polițistă muzicală în care actorii fac lip-sync, Blackpool, de nu știi sigur dacă-ți place sau ți se pare proastă, dar râzi cu lacrimi oricum.
Pe la mijlocul lui august m-a întrebat cineva dacă merg la Webstock. Era cât pe-aci să zic că n-am călcat niciodată în Vama Veche și că nu știam că se mai ține și că nu cred că mă interesează oricum, dar pe urmă m-am prins că mă gândeam la Stufstock.
Undeva, între motivaționale, pisici și de toate, internetul are poze cu copiii sirieni, morți, aduși de valurile mării pe câte o plajă. Am dat clic mai mult din reflex. Apoi am stat și m-am întrebat de ce am dat acel clic. Să nu-mi pot imagina oare cum arată un copil mort? Să fie curiozitatea de a vedea moartea? Confirmarea fotografică a unei tragedii? (chiar aveam nevoie de ea?)
Amanda Palmer e o cântăreață pe care n-o apreciez în mod deosebit. De fapt, de obicei n-o apreciez deloc pentru că n-o ascult. Acum vreo două zile am intrat pe Youtube-ul ei să-mi amintesc ce cânta și între timp am uitat iar. Însă în ciuda faptului că rezonez cu ea foarte puțin din punct de vedere muzical, uneori mă uit să văd ce mai scrie pe blog și o admir un pic pentru că are forță, are zvâc și n-are pudoare.
O, Doamne, o, Doamne, o doamnă
Ce crezi tu c-a făcut?
S-a-nfofolit în pufoaica de toamnă
Și de-atunci încoace-a tăcut.
Stăteam lipită de televizor la finala etapei de vară. Două dintre cele mai mari echipe din Europa se luptau să ajungă la Mondiale: Fnatic și Origen, într-o bătălie pentru locul întâi pe regiune și calificare la etapa următoare. E strâns, 2 la 2, cu meciul decisiv pregătit cu grijă: strategii diferite, o miză mare.
Notă: Voiam să scriu un articol mai lung despre cultură, felul în care e percepută, cultura tradițională și presupunerile noastre legate de ea… dar atât de tare m-am lungit încât am preferat să despart articolul într-o serie mai ușor de citit.
După Revoluție, bunicul s-a pensionat, și-a luat permisul de conducere și a ajutat-o pe bunică-mea cu farmacia. N-am stat niciodată să îl întreb exact ce făcea, dar țin minte o excursie sau două în Târgu Mureș, după marfă, în Dacia lui. (așa că pot să vă spun sigur: la Târgu Mureș am învățat să-mi leg șireturile, stând în mașină cu bunicul ca s-o așteptăm pe bunica să rezolve cu medicamentele)
În această frumoasă dimineață, la o oră pe care n-am recunoscut-o pentru că de obicei n-o văd, m-au sculat din somn doi bărbați cu priviri hotărâte și o stare de trezie intimidantă.
După primele 100 de pagini mă întrebam de ce nu-mi place Cimitirul din Praga, chiar dacă Umberto Eco în general îmi place. Numele trandafirului mi-a rămas întipărit în minte de acum câțiva ani buni (o să trebuiască să-l recitesc să văd ce-am ratat atunci, dar…) Baudolino iar: aceeași atmosferă medievală, de data asta cu multe întâmplări și creaturi fantastice. Pendulul lui Foucault? Mi-o amintesc în culori mai neclare, dar oricum știu că m-a prins.