Roxana-Mălina Chirilă

Intri în bucătărie, deschizi dulapul, scoți orezul, măsori orezul, pui orezul în oală. În timp ce îl speli, parcă auzi zgomote. Te uiți în jur, nimic.

Zicea mai demult o prietenă că, deși a citit multe cărți la viața ei, nu știe foarte multe despre cărți în general - despre cum au apărut anumite genuri, de exemplu, sau cum arătau cărțile pentru copii în anii 1900. Ceea ce are sens: fiecare carte e un punct în literatură, dar imaginea de ansamblu e un întreg tablou la care s-ar putea să n-ai acces doar cu punctele tale răsfirate.

Am văzut la un moment dat un tweet care spunea ceva gen, „Haha, frate, ce comentariu răutăcios și ironic. Acum spune ceva adevărat și frumos.” Am trecut peste el, apoi m-am întors să mă uit mai atent. Știu oameni care au alunecat pe panta ironiei și atacurilor veninoase, până când toate viziunile lor au început să fie distorsioante, sau toate discuțiile lor ajung să alunece spre aceleași teme obsedante și malițioase.

Mi-aș dori să nu fie nevoie de presă ca să miște investigațiile - cum e acum în cazul lui Alfred Bulai, dar nu numai. Mi-aș dori ca presa să poată raporta lucruri gen, „În urma unei investigații interne, facultatea X l-a dat afară pe profesorul Y care hărțuia/abuza studenți”. Și totuși, iată-ne.

Nici măcar nu are legătură cu fusta, ci cu teama de minorități, de vestul care „ne impune” lucruri, de ideea că cineva din jurul nostru s-ar putea schimba - iar noi va trebui să acceptăm schimbarea.

Cred că am zis totul cu titlul: faptul că cineva ajunge viral nu înseamnă că persoana respectivă căuta atenție. Ok, bravo mie, am terminat o postare dintr-o frază, ura și la gară.

De o vreme încoace, genurile literare mi se par pe cât de utile ca să găsești ce cauți, pe atât de arbitrare. Criteriile lor se schimbă în timp - ce era odată o nuvelă s-ar putea ca azi să nu mai fie. Sub denumirea de „romance” găsești și romane cavalerești, și povești cu el și ea. Felul în care se împarte literatura în școală (pe filieră franceză) nu coincide cu modul în care noi am discutat de cărți la facultate (pe filieră engleză). Cu alte cuvinte, e util să avem denumiri pentru lucruri, dar categoriile stricte sunt o iluzie.

A fost o lună lentă în privința cititului. De la ultima „grămadă de cărți” au trecut o lună și doar trei volume: „Stadii” de Oana Paler, „The Lies of Locke Lamora” de Scott Lynch și „The Mirror of Simple Souls” de Aline Kiner.

Am văzut recent pe cineva care vrea să meargă mai mult în fiecare zi, dar detestă să se plimbe din motive care n-au nimic de-a face cu mișcarea, ci multe de a face cu… tot restul. Haine, zone de plimbare, sentimentul că cineva te urmărește, cum faci să stai cu căștile, dar să nu te pui în pericol și tot așa.

E o zi caldă și leneșă, în care am fost pe afară de dimineață, am stat la o cafea, am recitit o parte din „Shogunul” lui James Clavell după multă vreme în care n-am mai atins cartea aceea (atât de multă încât data trecută nu știam cât de bâtă e Clavell la japoneză), am cumpărat un măslin într-un ghiveci și am rătăcit prin oraș ca în cele din urmă să ajung înapoi acasă și să fiu iar leneșă.