Roxana-Mălina Chirilă

Acum câteva luni o cunoștință mi-a zis că unii au nevoie de un traducător pentru „câteva pagini pentru site-ul lor”. M-am declarat intersată și conjunctura a făcut să semnez contractul doar în urma discuțiilor, fără însă să văd exact despre ce era vorba, dar bazându-mă pe ce mi se spusese: traduceri puține, pentru site. Mi s-a explicat că traducătorul precedent nu era foarte fluent în engleză și traducerile nu sunau foarte bine. Ceea ce e ok, am mai tradus și editat texte pentru site-uri.

Mai țineți minte cum în Winnettou și alte povești cu indieni alcoolul avea simpatica denumire de „apă de foc”? Multă vreme am crezut că aveau indienii o poezie deosebită în sânge de le venise să-i spună așa, dar în ultimii ani am început să ascult și autori care discută despre același subiect alcoolic, dar în Europa și am descoperit că un pic de alcool a condus și alte popoare către poezie.

Cine mai citește bloggeri români a văzut că în ultima perioadă o grămadă dintre ei fac reclamă la WowApp, un fel de messenger de pe urma căruia poți câștiga bani dacă tu și prietenii tăi vă uitați la reclame. E un fel de MLM, iar cineva s-a lăudat că a câștigat 26 de dolari după ce și-a făcut 4300 de „prieteni” în aplicația respectivă.

Una dintre primele cărți pe care le-am citit în engleză a fost un roman scris de Agatha Christie, By the Pricking of My Thumbs (tradus la noi prin ‘90, cu titlul „Când mă furnică degetele”). Am rămas cu impresia de mister ciudat, cu nuanțe supranaturale și o atmosferă memorabilă. Tot cam în aceeași perioadă am mai citit și Zece negri mititei, care nu m-a lăsat cu fiori pe coloană, dar care mi s-a părut la vremea respectivă o carte excelent construită, cu un schepsis genial.

Ascultam eu podcast-ul de săptămâna asta al celor de la ICR (nu ăia cu Patapievici, ăia cu hatereala și budismul) și l-am auzit pe Eftimie spunând că negrii au fost eliberați în SUA nu din sentimente morale și binevoitoare, ci din interese economice.

Cărtărescu a scos un volum mare și greu, Solenoid. Acuma, nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a sunat vag cunoscut termenul. Nu suficient de cunoscut însă, ca să nu apelez la dex.

Se face că mi-a venit un colet sâmbătă, mai devreme decât mă așteptam. Și se face că nu eram acasă, pentru că eram la film, iar curierul a sunat din fața ușii, apoi mi-a trimis mesaj că nu m-a găsit (cele două încercări nereușite de a da de mine au fost la un minut distanță). L-am sunat înapoi, a explicat că va încerca să-l ia, dar e plin tot sediul de colete și nu crede că va reuși să ajungă la el.

Cred că am mai zis în câteva rânduri că am o pasiune pentru puzzle-uri. Dimensiunea standard pe care o prefer e de o mie de piese: distracție de vreo zi sau două, numai bună pentru un weekend în care am chef să ascult o carte audio sau podcast-ul ICR (nu, nu cei finanțați de Stat).

Țineți minte cum ziceam eu prin iunie că monedele de 1 ban ar trebui desființate? Pentru că nu le vrea nimeni. Ei, bine, după multe ture făcute pe la Mega Image și multe monede de 1 ban primite de la ei fără ca eu să-i fi înjurat de mamă, m-am dus azi cu monedele la mine să cumpăr o pâine, care e 2 lei și 88 de bani, conform prețului de pe raft.

Stăteam și mă gândeam zilele astea la niște articole peste care le scriu bloggerii profesioniști din când în când, în care justifică advertorialele cu tot felul de explicații despre investiții financiare și de timp. Dar sincer? Mi se pare că lucrurile stau mai simplu. Dacă ești amator, n-ai cum să aloci aceleași resurse ca un profesionist. Dacă muncești mult, nu mai investești în hobby. Dacă vrei să te relaxezi, ajungi să preferi o plimbare, o discuție cu un prieten sau o carte bună unui hobby care e momentan neatrăgător.