Roxana-Mălina Chirilă

Există texte pe care le-aș pune pe Facebook (și uneori le mai pun), dar apoi îmi dau seama că se pierd în negura uitării. Așa că pun unele dintre ele aici.

Eu n-am scris până acum o recenzie efectivă la Solenoid, cea mai nouă carte a lui Mircea Cărtărescu. Am scris însă un articol în care râdeam puțin de marketingul făcut în jurul cărții și de laudele care i-au fost aduse – articol care apare pe primele poziții în Google când cauți „recenzie Solenoid”. Evident, pentru că Google are mereu dreptate, am aflat din comentarii că am scris recenzia înainte de a citi cartea.

Azi-noapte am visat că maică-mea mă invitase într-o excursie în China, doar că ea n-avea timp să se ducă la Ambasada Chinei să ia vizele, așa că m-a trimis pe mine. Dacă stau să mă gândesc la ce a urmat, sunt sigură că știa ea ce știa și că ar fi avut timp, dar s-a ferit cu șiretenie de o soartă dificilă.

Am ceva de mărturisit: sunt genul de persoană care nu se gândește la nuntă cu prea mult entuziasm.

Tocmai au sunat niște zăpăciți la ușă, că sunt din partea Bisericii și strâng semnături pentru o petiție pentru schimbarea articolului 48 din Constituție. Știți despre ce e vorba?

S-a făcut multă vâlvă zilele astea pentru că Dan C. Mihăilescu, care a făcut emisiunea Omul care aduce cartea, își reia emisiunea despre cărți în online. Eu recunosc că nu țin minte să mă fi uitat vreodată la emisiunea lui de la TV, dar pe net e mai simplu să urmărești ceva de genul.

Dacă citești o carte, e normal să ai o opinie despre ea. Iar dacă ai o opinie, nu trebuie să fii super-cult ca să le-o comunici și altora. Poți să spui despre carte că e _bună _sau proastă. Poți să spui că e _genială _sau o porcărie. E ok – e literatură, nu știință. Putem citi același text, dar ne impresionează lucruri diferite la el.

Cineva îmi spunea zilele astea că e de mirare că n-avem mai mulți scriitori tineri, care să scrie romane mișto, povești mișto, cărți pe care ai vrea să le citești.

Din când în când, văd că reapare pe net o poveste de suflet despre triburi primitive care au mai multă inimă decât noi. Povestea zice așa: există un trib în Africa în care vârsta copilului nu se numără de la ziua în care s-a născut, ci din ziua în care a fost conceput în mintea mamei lui. Mama decide că vrea un copil, se duce în junglă și stă sub un copac și ascultă până când percepe un cântec, apoi îl învață și pe tată acel cântec.

Era o zi atât de mohorâtă și plictisitoare încât elevii de la ora de istorie a lui Vasilovici trecuseră dincolo de moleșeală și începuseră să dea semne de nerăbdare și nervozitate. Erau niște mici insomniaci, prea disperați să doarmă ca să și lipească geană de geană.