Roxana-Mălina Chirilă

Am avut o discuție destul de interesantă de curând, dar se va pierde în câteva zile în arhivele Facebook-ului, acel loc unde nimic nu e de găsit decât atunci când nu-l cauți.

Mi-a trecut azi prin fața ochilor cineva care comenta că nu știu cine e atât de nebărbat încât a ajuns să-i cumpere absorbante gagicii. Acuma, din punctul meu de vedere, absorbantele sunt cam ca hârtia igienică: le iei pentru că e nevoie, dar nu stai să te gândești la utilizări în momentul în care le pui în coș. În plus, nu există metodă mai clară pentru un tocilar să demonstreze că are o gagică acasă decât cumpăratul de absorbante. Prezervativele nu se pun, pentru că se cumpără și din exces de speranță.

„Ready Player One” e o carte despre jocurile și filmele anilor ‘80 și despre dragostea față de cultura geek a acelui deceniu. E plină-ochi de tot felul de referințe la jocuri de pe console Atari (și alte console timpurii), la filme ca „Înapoi în viitor”, seriale ca „Doctor Who”, Monty Python și câte și mai câte – de obicei, doar pomenite sau explicate pe scurt, fără să trebuiască să știi ceva de acolo în profunzime.

Am dat pe scena9.ro peste un infografic despre consumul cultural din România. E interesant de văzut cam care sunt cifrele pe la noi.

Pentru că Harry Potter e atât de faimos, nu are nevoie de o introducere prea largă. 7 cărți în seria originală, fiecare corespunzând unui an petrecut la Hogwarts, școala de magie și vrăjitorii.

Azi am citit un articol care spunea că generația născută post-90 nu mai are chef să se arunce între așternuturi. Și am observat vreo două aspecte mai subtile care merită menționate.

Colega: eu știu că e un cuvânt bun pentru „preot”
Colega: dar nu-mi vine
Colega: nu duhovnic
eu: părinte?
Colega: grrr ce mă chinuie
Colega: nu
eu: popă?
Colega: nu
Colega: ceva ce ar zice un preot
Colega: așa, bisericesc
Colega: nu găsesc în dex
Colega: gen pastor
Colega: dar nu pastor
eu: din câte știu, se părintesc unul pe celălalt
eu: sau unii pe alții, mă rog.
Colega: da, dar mai e un termen
Colega: care nu-mi vine
eu: vicar?
Colega: nu
Colega: 🙁
eu: cucernic?
Colega: :)))
Colega: nu
eu: sfinție?
Colega: nu
Colega: caut acuma prin dicționare bisericești
eu: monah?
Colega: nu
Colega: dar ăla e un cuvânt care nu sună rău 
eu: prezbiter?
Colega: :))) nu
Colega: e un cuvant mișto, grrr
eu: Știam eu că la un moment dat o să mă ajute la ceva cursul ăla de religie medievală
Colega: :)))
eu: păstor?
eu: arhipăstor.
eu: ierarh
Colega: nu, dar ca sens e ceva gen pastor
Colega: la ierarh mă gândeam și eu
Colega: nu știu dacă ăla e cuvântul ideal
eu: sihastru?
Colega: pai ăla e preot?
Colega: credeam ca e pustnic
eu: nu, dar am epuizat preoții
Colega: :)))
eu: și mergea Ștefan cel Mare la el, deci.
Colega: sau care era
eu: :)))
Colega: Ștefan, da
eu: stareț
Colega: nici
Colega: kfskdfklfl;
Colega: trebuie să-mi fac un caiet de cuvinte random care sunt mișto
Colega: în caz că am vreodată nevoie de ele :)))

Citeam acum o chestie și râdeam de una singură prin casă: un tip era pe tren și în fața lui erau un el și o ea, fiecare cu căștile în urechi și ochii în tabletă. Clar cuplu, chiar dacă nu-și vorbeau. Ceata de pe Facebook ofta: așa e cu generația asta, pierdută în tehnologie.

„Ce personalitate are un monstru care poartă o pălărie? De ce o poartă? Am trecut prin straturi de ironie și am început să intuiesc o creatură fantezistă, foarte arogantă, foarte vanitoasă și gata să hărțuiască. Poate că era și puțin nesigură, dar în cele din urmă trebuia să fie și înfricoșătoare. Avea elemente din diavolii care își fac veacul pe la răscruci, așteptând să facă pacturi, din kappa-șii japonezi și din leviatani.” – despre Tahm Kench, de pe site-ul oficial League of Legends.

Când eram în școală, am discutat „Luceafărul” lui Eminescu la două materii: la română și la religie. Erudita noastră profă de română și preotul zevzec au avut fiecare câte o interpretare interesantă a poeziei care mi-a rămas bine întipărită în minte după mai bine de zece ani. Însă adevărul despre Luceafăr aveam să-l aflu doar acum câteva zile.