Am fost sâmbătă la lansarea cărții „Șaman” de Kim Stanley Robinson. Kim Stanley Robinson nu era pe acolo, poate pentru că e un scriitor de talie internațională care e destul de greu de adus la capătul pământului fără niciun motiv relevant, așa că lansarea era ținută de doi fani SF și o persoană de la editura Nemira (cartea fiind publicată, evident, la Nemira).
Eu n-am donat pentru Cumințenie pentru că nu-mi place și nu mă interesează. Dacă n-aș ști că valorează enorm de mulți bani și aș vedea-o la 50 de lei pe raftul unui magazin, n-aș cumpăra-o pentru că nu m-ar face cu nimic mai fericită nici dacă aș deține-o eu. Și nu am obiceiul să pretind că anumite lucruri mi se par interesante doar pentru că e de bonton să ți se pară așa.
Că tot discutam de școală zilele astea, mi-am adus aminte de o chestie. Când eram prin clasa a șasea, a fost un concurs de povești și povestiri la noi în școală – bine, nu era doar în școala noastră, lucrările erau trimise mai departe.
Văd din când în când câte un om care sare să spună că ar trebui scoase anumite materii din programa școlară și să se introducă altele.
Se protestează zilele astea împotriva unei propuneri de legi din Polonia care privește avorturile și mă miră câți au ratat subiectul discuției. Văd că sunt persoane care cred că e vorba de trecerea în ilegalitate a avortului, în condițiile în care acum ar fi legal. Ceea ce nu e de mirare, pentru că știrea a ajuns trunchiată prin anumite zone ale presei noastre.
În străinătățuri au devenit destul de populare ideile de pachete și cutii de bunătăți – dai niște bani și, cu o oarecare regularitate, primești pachete cu surprize din domeniul care te interesează pe tine.
Țin minte că acum ceva timp am dat de un articol care încuraja scriitorii amatori să scrie povestiri scurte și să nu înceapă direct cu romanul. Din experiența proprie, poți să începi cu orice, că scrii la fel de prost, dar ideile erau destul de bune:
Dacă aș fi foarte faimoasă în România (spoiler: nu-s), mi-aș ruga fanii/cititorii/ce-or fi-i să nu se ia de oameni, chiar dacă oamenii respectiv se iau de mine. Sau, dacă simt nevoia să vorbească, să nu fie nepoliticoși.
Cei care mă cunosc știu că nu prea le am cu filmele și că de cele mai multe ori răspunsul la întrebările care încep cu „Ai văzut…” e „nu”. Așa că bănuiesc că nu surprinde pe nimeni că nu auzisem de Jean-Luc Godard și de filmele lui. În plus, nici cu francezii n-am prea avut tangențe (dincolo de Jules Verne, Alexandre Dumas (tatăl) și Arsène Lupin).
Lumea e obositor de complexă și soluțiile nu sunt sigure, corelațiile nu sunt clare.