Când am început să aud că benzile desenate pot fi fără supereroi și pot aborda și teme serioase istorie sau biografice, am reținut trei titluri de cărți importante: „Maus”, de Art Spiegelman, „Persepolis”, de Marjane Satrapi și „Casa veselă”, de Alison Bechdel. Toate trei au fost traduse și la noi și toate trei mi-au plăcut enorm.
Ca mulți, mulți alții, nu sunt o persoană matinală. Nu înseamnă că nu mă trezesc devreme – deși munca mi-ar permite să mă trezesc liniștită pe la 9, trăiesc în casă cu un matinal care începe să facă zgomot și să pregătească micul dejun pe la 8 fără ceva. După suficient de mult timp, m-am adaptat.
Mi-am luat o vacanță scurtă și mă îndrept voinicește spre un oraș aflat la câteva ore bune de Brașov. Știu că mersul cu trenul durează, așa că mi-am luat cărți cu mine, pentru că de multă vreme voiam să stau să mă bag cu nasul în povești fără să trebuiască să preiau vreun proiect urgent.
Când eram mică reciteam câte o carte care-mi plăcea din nou și din nou, până se enerva maică-mea să mă vadă tot cu ea în mână. Cireșarii. Winnetou. Încercam să mă prind cum se târau westmenii lui Karl May prin pădure, ascunzându-se de indienii inamici. Inventam povești în care eram și eu în Vestul Sălbatic, în care mergeam și eu în aventuri – sau mă aventuram în cine știe ce alt univers care mă captiva atunci.
Am rămas datoare cu un articol despre ce consider că ar merita reorganizat în cadrul școlii – de când ziceam că nu ar trebui înlocuite materiile curente cu altele noi.
În anii trecuți vă mai povesteam cum e cu Halloween-ul și de unde vine obiceiul ăsta în care lumea se îmbracă în costume de demoni și diavoli – și vine din chestii mai benefice decât s-ar crede.
Există un eveniment anual care tare mi-e drag: NaNoWriMo. Înseamnă „National Novel Writing Month”, adică „Luna națională a scrisului de romane” (un fel de „Zi națională” prelungită), doar că a ajuns să fie un eveniment internațional.
Ascult și eu episodul de săptămâna asta de la ICR Podcast și mă inspiră să scriu câteva lucruri.
„Watership Down” e una dintre cărțile de care am tot auzit din momentul în care am început să frecventez partea englezească a internetului. Părea să fie una dintre cărțile pentru copii pe care le știa toată lumea, apărea pe fiecare a doua listă de recomandări și cărți favorite și era menționată iar și iar, până când i-am reținut și eu titlul.
Când eram adolescentă, lumea se împărțea în două tipuri de elevi: cei care ieșeau pe ici, pe colo și formau găști – și noi ăștialalți, care nu ne integram foarte tare în chestia asta socială. Cei care erau în găști formau, stricau și reintrau în cupluri.