Stăteam nu demult cu niște tipi care-mi povesteau aventurile lor din dragoste de pe vremea când erau tineri și idealiști. Lucruri frumoase, cu suit în copaci, pus de afișe, scris scrisori care acum îi fac să râdă până la lacrimi.
Un fapt pe care l-am remarcat nu o dată e că o persoană cu preocupări spirituale, naturiste, benefice, optimiste are șanse cu 1000% mai mari decât un om normal să-ți tragă țeapă. Nu e o fatalitate, unii reușesc să treacă suficient peste acest destin de oameni cu capul în nori încât să fie oameni corecți și să respecte munca altora, dar am auzit de mai multe țepe din partea lor decât din partea oricui altcuiva.
Acum vreun an sau doi făcem parte dintr-un grup de traducători de pe Facebook. Într-o zi, a venit cineva și a întrebat, „Ce-i aia d20? Că-mi apare aici într-un text.” A dat context și de toate – era ceva care ținea de probabilitate.
Ca să încep cu începutul: „infodump” înseamnă o cantitate mare de informații oferite dintr-o dată într-un stil oarecum eseistic. Chestia se practică deseori în povești SF/fantasy, când scriitorii au o lume întreagă de prezentat și nu știu cum să înghesuie toate informațiile la început, ca să poată ajunge la partea de acțiune.
Citeam „Ultimul imperiu” de Brandon Sanderson (Editura Trei, traducere de Ana-Veronica Mircea) când am avut discuția asta:
Hai să vă povestesc cum e când vrei să-ți cumperi un sutien, eventual de pe net, că n-ai chef să te perinzi până la fața locului.
Mobilul meu o ia razna de la Nightwish. E probabil un bug, pentru că virușii nu cred că se specializează în aberații atât de mari. Ascultam „Feel for you”, când în mijlocul melodiei mi s-a oprit brusc muzica și telefonul a intrat în Google search.
Editura Nemira are un concurs de debut – scriitorii amatori trimit manuscrise, iar cei de la Nemira aleg doi finaliști pe care ar fi dispuși să-i publice, apoi cititorii aleg pe care ar vrea să-l citească. Iată un link. Ediția 2016-2017 a concursului s-a încheiat, iar editura n-a ales câștigători pentru că n-a avut de unde – a primit prea puține manuscrise.
Nu încape nicio urmă de îndoială: „Cele șapte biserici” de Miloš Urban, scoasă la Editura ALL, este cea mai plictisitoare carte pe care am citit-o anul ăsta (dar le mulțumesc celor de la editura ALL pentru volumul primit gratuit contra unei recenzii cinstite). Știu că suntem de-abia la sfârșitul lui februarie, dar am încredere în ea că va ajunge cel puțin în top 3 până în decembrie. Însă vina e doar a mea: n-am sărit peste descrieri. Altfel, ar fi fost chiar bună.
Eu n-am citit niciodată „Moromeții”. Știu că era în programă, am discutat de ea la școală, dar nu puteai să mă convingi să citesc chestiile de la ora de română nici picată cu ceară. Așa că toate cunoștințele mele legate de cartea respectivă se rezumă la: „Un țăran cu un ziar nu este un intelectual.”