Există o tendință pe care am văzut-o destul de des în conversații: cea de a discuta despre cât de tare merită cineva sau altcineva un lucru. Poate că e vorba de cine merită să vândă cărți, poate problema e salariile din UE versus salariile noastre. Străzi frumoase, orașe curate. Orice-uri de-astea, care se rezumă la „de ce au alții și eu n-am”.
George Orwell, născut în 1903, a fost un socialist convins și a arătat asta prin eseurile lui și prin articolele pe care le-a scris ca jurnalist. Ce e interesant e că n-a fost deloc convins de revoluția din Rusia și a fost oripilat de ce s-a întâmplat când comuniștii au preluat puterea.
Margaret Atwood e o scriitoare canadiană care tinde să scrie cărți fie realiste, fie SF. În 2003, a stârnit o întreagă controversă în privința asta când a zis că ea nu scrie SF, ci ficțiune speculativă, pentru că SF-ul are nave spațiale și monștri, iar ficțiunea speculativă e despre lucruri care s-ar putea întâmpla. Iar Ursula K. Le Guin, scriitoare asumată de SF, a venit cu ideea că asta s-ar putea datora faptului că Atwood nu vrea să exilată la marginea non-respectabilă a literaturii.
Nu citesc deseori cărți horror, dar când o fac, găsesc ceva care să-mi dea coșmaruri. În cazul de față, o serie manga care are loc într-un sat relativ izolat din Japonia, în care locuitorii își văd liniștiți de treabă multă vreme.
Mi-a zis odată cineva că nu există decât două persoane perfecte pe lumea asta, iar una dintre ele e Mary Poppins. Care, între noi fie vorba, e o persoană complet diferită în carte decât e în filmul Disney.
Arta, mai ales cea fantasy/SF, tinde să reflecte destul de bine spiritul epocii. NASA duce oamenii pe lună pentru prima oară? Bum! Explorări spațiale, imperii umane, eventual descoperirea unor ființe superioare nouă sau a unor extratereștri care trebuie înfrânți.
A existat o vreme în care lumea scria mult mai mult în versuri decât o face azi – nu totul era în versuri, dar erau un mod de exprimare mult mai prezent.
„Fata dispărută” e un thriller despre relații, așteptări și căsătorie – sincer, mi-a plăcut mai mult filmul făcut după ea, dar recomand cărți și nu filme, deci iată-ne aici.
Trișez din nou: „Hymn to Proserpine” („Imn Proserpinei”) nu e o carte. E un poem, publicat în 1866 într-un volum numit „Poems and Ballads” („Poezii și balade”).
Isabel Allende (nepoata dictatorului Salvador Allende din Chile) a publicat „Casa spiritelor” prima oară în 1982 și a avut un succes răsunător cu ea, care a transformat-o în scriitoare de profesie. Lumea o compară des cu G.G. Marquez, ceea ce mă face să-mi doresc enorm ca, dacă public vreodată ceva, să nu mă înscriu _atât _de puternic într-un curent încât să-mi repete lumea timp de 35 de ani că scriu ca altcineva.