Roxana-Mălina Chirilă

Acum doi ani mi-am făcut abonament la o cutie cu crănțănele japoneze, Tokyo Treat. De conceptul de abonamente la cutii am discutat de curând aici.

Când aveam șase ani și eram în clasa întâi, am făcut ședință cu maică-mea. Am chemat-o într-o seară la ora 6 în bucătărie, m-am pus de o parte a mesei, maică-mea era de cealaltă, am tras aer în piept și am zis așa:

Să faci mișto de „Fluturi” de Irina Binder e foarte ușor și a făcut-o multă lume. Așa că evident că merg contra curentului și vreau să discut serios de ea.

Povesteam mai demult că m-am abonat la Tokyo Treat ca să îmi trimită o cutie cu dulciuri și crănțănele japoneze în fiecare lună. De atunci, m-am abonat și dezabonat la ei în funcție de cât chef am avut să experimentez cu gusturi noi și uneori dubioase. (Acum mă gândeam să-i încerc și pe alții cu chestii japoneze, vă zic cum merge.)

La sfârșitul lui iunie am fost în vizită pe la amica Ioana și ne-am uitat la „Into the Spider-Verse”, care e probabil cel mai bun film Spider-Man. Mi-a luat un pic de timp să mă prind că îmi plăcuse mai mult decât m-aș fi așteptat și că tot îmi stătea gândul la el, dar până la urmă l-am cumpărat și l-am adus acasă – spre surprinderea enormă a lui D., care nu cred că m-a mai văzut cumpărând filme până acum.

Când eram în școală nu-mi plăcea istoria, lucru pe care nu ezitam niciodată să-l spun. Așa că, într-o zi, o prietenă și fostă colegă de clasă a mamei mele mi-a zis că trebuie să citesc neapărat „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. Am plănuit mulți ani la rând să o citesc, ba m-am și apucat de vreo două ori de ea și n-am ajuns prea departe.

S-au anunțat premiile Hugo 2019. Pentru cine nu știe, premiile Hugo sunt unele dintre marile premii din science fiction și fantasy. Numele premiului nu vine de la Victor Hugo, ci de la Hugo Gernsback, care a editat o grămadă de reviste SF (inclusiv prima revistă SF publicată vreodată).

Dragii babei și ai moșului, haideți la gura sobei să vă povestesc câte nebunii fac unii autori fără talent ca să vândă câteva volume în plus (care sunt numai bune de pus pe foc, că de-aia suntem la gura sobei).

Vorbeam de respect cu cineva recent și îi ziceam că eu am o teorie a respectului care spune așa: nu există un singur tip de respect, există două tipuri de respect.

Tradiția fotografică a familiei mele a început cu taică-meu, căruia îi place să facă poze (deși nu știu câte a mai făcut în ultima vreme), și a ajuns și la mine, care n-am mai pus mâna pe un aparat foto de ani buni de zile. Până ieri.