Pe blogul lui zoso a apărut recent un articol al psihologului Răzvan T. Coloja care se întreabă dacă merită să faci o facultate în România. Răspunsul lui e că da, dar foarte marginal.

Coloja pare genul de om care a trecut prin școală ca să poată face o profesie, lucru care se simte atât în articolul ăsta, cât și în alte articole în care deplânge soarta generațiilor noi în același mod de jale pe care-l au bătrânii în general, dar și încurcă generațiile între ele. Sau, în fine, sunt multe de criticat la ce scrie în general.

Nu mi-aș bate capul cu ce scrie, dar vreau să spun că are dreptate în felul lui când zice că facultatea îți oferă vag mai multe șanse decât ai avea altfel și că unele facultăți îți oferă mai multe șanse decât altele. Da, dacă ești genul de om care nu are idei despre viață decât un vag „să-mi fie bine”, articolul lui e pentru tine.

Dacă vrei ceva mai mult, atunci lucrurile se schimbă.

Materiile

Mai e apoi situația corupției din învățământ, puzderia de specializări complet inutile, materia învechită și faptul că – mai peste tot – realitatea din teorie nu pușcă deloc cu cea din teren. Studenților li se predau lucruri cu care nu vor avea de-a face sau care nu le vor fi de un real folos în câmpul muncii.

O idee de care mă ciocnesc des e că facultatea ar trebui să te pregătească pentru câmpul muncii. Ceea ce e… nu chiar corect.

O facultate nu e o școală profesională. Scopul ei e nu să te facă un meseriaș în sensul de strungar/zidar/cofetar/electrician, ci să-ți ofere un cumul de cunoștințe mai vaste, care să-ți permită să pricepi domeniul cu totul mai în profunzime.

La Limbi Străine înveți nu doar limbile pe care ți le-ai ales, ci și literatură, puțină cultură și civilizație, niște lingvistică (lingvistica e un fel de meta-gramatică, care îți spune cum se formează limbile în general) și alte lucruri asemănătoare. La Informatică înveți nu doar programare, ci și cum funcționează calculatoarele în general și care e logica din spatele lor - și matematica pe care se bazează tot felul de lucruri.

Cei mai mulți profesioniști nu vor avea nevoie practic de toate informațiile învățate în facultate - dar li se deschide calea spre situațiile în care au nevoie.

Ca traducător, mi-e mai ușor să mă adaptez pe necesitățile clienților care poate vor să facă ceva șui cu textele lor dacă am undeva în spate înțelegerea modului în care funcționează argoul, care sunt markerele gramaticale ale unui grup sau altul, dacă pot vedea tiparele din scriere ca să le adaptez în traducerile mele. Când scriu, ajută să înțeleg care sunt posibilitățile poveștilor și cum s-a abordar literatura de la epocă la epocă.

Ca programator, înțeleg că e mult mai ușor să te adaptezi la limbaje noi dacă știi cam cum funcționează calculatoarele și programarea în general și care sunt paradigmele mari. Cu alte cuvinte, cineva care a terminat Informatica în 2000 și pricepe cu adevărat cum funcționează lucrurile în domeniu se poate adapta mult mai ușor la bibliotecile noi de javascript (dacă are nevoie de ele) decât cineva care a făcut un curs de React și știe să facă site-uri strict într-un singur mod.

Efortul personal

O altă chestie e că, dincolo de bucata aia de hârtie și eventualele informații cu adevărat utile pe care le-ai putea dobândi în facultate, mai ai niște foloase de pe urma facultății. Unul ar fi socializarea cu oameni care au același interes profesional ca și tine. E altceva când ieși la țigară între seminarii cu alți maniaci în ale electronicii – afli chestii noi care nu ți se predau, ți se pasează idei interesante, afli de cutare care știe pe cutare care lucrează în locul cutare și – poc – s-ar putea să prinzi un job în domeniu mai repede. Ajungi să cunoști dedesubturi ale meseriei la care alții n-au acces.

Un lucru pe care l-am auzit e că dacă vrei să știi cu adevărat ceva, nu e suficient să dai pe la facultate și să înveți acolo. Persoana care spunea asta era convinsă că ăsta e un punct negru pentru facultăți (mai ales pentru cele de limbi străine, ca prima mea facultate).

Eu aș zice că e pe undeva de așteptat să fie așa. O facultate și niște cursuri îți deschid foarte mult orizonturile, dar numărul de lucruri de știut în orice domeniu este mult prea mare ca să înveți totul într-un ciclu de licență.

Liceul îți dă impresia că materiile sunt cumva închise, iar cunoașterea se poate strânge în niște programe clare și relativ simple. Facultatea îți explodează noțiunea asta. Avem generații peste generații de oameni care studiază diverse și inventează lucruri utile, iar progresul ăsta e prea vast ca să poți să rămâi la nesfârșit pe pistele simple de antrenament. La un moment dat trebuie să pornești singur în lume.

Costurile

O altă chestie e că de anul ăsta toate universitățile au scumpit taxele. Unele cu 10%, altele le-au dublat sau triplat (după cum citisem că e cazul specializărilor în limbă străină, mai ales pe la Medicină).

Taxa pe care am plătit-o anul ăsta la Informatică la UnitBv e de 3850 de lei. La anul va fi 4200 de lei. La București e 5000 de lei. Studiile în străinătate sunt în general mult mai costisitoare.

Unul dintre motivele pentru care am dat într-o doară la a doua facultate e tocmai că e surprinzător de ok ca preț. 1000 de euro pe an e mult mai ok decât 10.000.

Inflația de diplome

După cum era și normal, după primele generații de-astea cu diplome la ”cu taxă”, toată piața muncii din țară a devenit suprasaturată. Prin 2005 era efectiv plin de absolvenți de Drept care încercau să intre măcar juriști undeva, și nu era loc. Din 150 de avocați brusc erau 5-600. La Medicină era bătaie pe spitale. Gemeau serverele cu CV-uri de oameni care terminaseră Litere.

Numărul de oameni pregătiți în diverse domenii a crescut - și într-adevăr asta înseamnă că nu e o cerere disperată pe undeva. Pe de altă parte, faptul că există mai mulți medici și alți oameni cu facultate nu e rău.

Ce e un pic rău e așteptarea să fim ca în comunist: ai terminat și ai deja un loc repartizat. Nu - ar fi bine să și știi niște lucruri și să fii competent. Iar pentru oamenii buni se găsește un loc, de obicei (nu degeaba am reușit să am o carieră traducând din engleză).

Alt lucru rău e că nu prea știm să ne punem în valoare. Companiile noastre nu sunt neapărat cele mai creative, oamenii noștri nu sunt neapărat cei mai inventivi. Dar lucrul ăsta ar fi valabil și dacă am fi toți mai săraci și mai puțin educați.

Când faci facultatea

Și mai bine la 18-20 de ani decât la 35-40 (trust me on this). Că după 30 altfel îți merge memoria, altfel îți împarți timpul și cu totul alte priorități ai în sesiune. Dacă vrei o facultate fă-o în anii 20 ai vieții, că ulterior vei descoperi cu surprindere că trebuie să tragi semnificativ mai mult ca acei colegi care-s proaspăt-ieșiți din liceu.

Motivul pentru care am tras mai tare decât colegii în primul semestru de informatică a fost că uitasem cam tot ce s-a predat la matematică în ultimii 2-3 ani de liceu. (Grupuri? Inele? Corpuri? Ghiciți cine era sigură că era prima oară că auzea de noțiunile astea, deși am verificat și am dat Bacalaureatul din ele)

Cred că problema reală cu învățatul în facultate e că ia timp. Lua timp și la 19 ani, doar că atunci erai obișnuit că asta faci toată ziua - la 30 de ani poate că îți amintești doar partea de „distracție” din liceu, nu și părțile de făcut teme și învățat pentru lucrări și examene.

Eu am mult, mult, mult mai mult succes la >30 de ani cu facultatea de informatică decât am avut la 18. Înțeleg mult mai bine materiile, știu ce să întreb când am o problemă, am disciplina de a învăța, știu când am înțeles și când nu am înțeles… și îmi pasă de ce învăț. Am altă experiență de viață, nu mi-e frică de profesori și de examene, și pot să pun în context lucrurile care mi se predau.

Atitudinea contează enorm. Sigur, dacă erai loază la 19 ani și ești leneș și acum, ți-ar fi fost mai ușor la 19 ani să mergi înainte din inerție, dar dacă ești genul de persoană care a învățat în timp să se gestioneze, să-și aleagă prioritățile și să caute lucruri când are nevoie de ele, e mult mai mișto să fii adult la facultate.

Cum ne trăim viața

La urma urmei e absurd, cumva, să-i ceri unui tânăr de 18 ani să decidă la vârsta aia ce vrea să fie pentru tot restul vieții. E complet normal să nu știi nici la 28 sigur-sigur ce vrei să fii sau spre ce tip de job ai vrea să te îndrepți. Dincolo de 30 însă devine problematică chestia asta, că timpul trece, nu mai ai destulă energie și ar cam trebui să te stabilești și tu pe o chestie. Nu e musai, dar ar fi de dorit.

Îmi place enorm faptul că lumea de azi îți permite să alegi ce vrei să faci cu viața ta. Sigur, nu totul funcționează, dar poți oricând să pendulezi și să decizi că preferi alt domeniu și altă viață. Treci de la Drept la psihologie, de la traduceri la informatică, de la informatică la istorie, de la istorie la bucătărie.

Nu e totul bătut în cuie și, sincer, mi se pare că să știi mai mult de un domeniu prinde bine când te aștepți mai puțin. Iar dacă îți așterni bine, ai din ce în ce mai multe opțiuni în viață.

Ce spune Coloja e un fel de minimum de supraviețuire și îmi dau seama că sunt suficienți cei care vor să aibă acel minimum și nu vor neapărat să investească pentru mai mult. Dar pentru mine, unul dintre lucrurile care fac viața mișto de trăit e tocmai posibilitatea de a face diverse chestii faine, de a afla lucruri, de a te bucura de ce faci.

În ciuda logicii în care trăim (în care facultatea duce la meserie, meseria duce la un ban, iar banul e cam scopul), cred că putem să vrem mai mult de la viață. Nu neapărat în sensul consumerist, în care să cumpărăm diverse și să mergem în excursii - ci în sensul în case să explorăm posibilități și să facem diverse lucruri mișto. Și atunci, da, o facultate e un loc de unde poți afla chestii noi și care-ți dă niște îndrumători care-ți structurează domenii foarte largi în care poate vrei să te bagi.